soarele
mă întinde ca pe o umbră roșie
curgînd peste ușile întredeschise
cufundarea lui trasează în urmă
liniile unui zvîcnet pe care noaptea mi-l coase
în inimă strigăt spărgîndu-se
în frunțile ce-și pregătesc veghea sferică

îmi simt mersul de cenușă filtrîndu-se prin fluiere
țipătul ce nu l-am dus pînă la capăt
se subțiază în cristal
prea curînd
țipăt de mare în sînge
dimineață izbindu-se în tîmple de calcar