Să nu minți.
Să nu furi.
Să nu ucizi.
Să nu uiți.
Normal că te-am uitat - e blestemul acestui lut din care suntem făcuți - instinctul de autoconservare...
Așa cum spuneam mai demult - când ești pe cale să înțelegi rostul creației, ți se face foame.
Cu toții ne ratăm visele, absorbiți în cotidianul flămând care ne suge.
Și apoi supraviețuim sperând că vor duce copiii noștri mai departe ceea ce noi nu am fost în stare să purtăm.
Ca într-un joc deja pierdut de darts,
haloul stinselor, apuselor ținte
încă ne obsedează
ca un reminder al unui scop în viață
de dinainte ca viața să devină un scop în sine.
Parcă suntem drogați - numai alcoolul te face
să confunzi mijloacele cu scopul - spunea un filosof.
Poate că e chiar necesară câte o gură
din sfânta trecătoare voluptate
pentru a putea suporta tot restul
și în același timp să reușim să ne prefacem că nu ne pasă.
E modul vieții de a ne da o dușcă
înainte de a ne amputa ceva.

9.11.2007