Credeam că cerul e nelimitat,
Că viața în sine e numai plăcere.
Că niciodata nu voi fi supărat,
Că nu voi avea de înfruntat vreo durere.

Credeam că omenirea e-un lucru sfânt,
Că fericirea se rezumă la a avea tot.
Râdeam când vedeam lumea plângând,
Fără să realizez cât sunt de netot.

Credeam că iubirea este un mit,
Poveste insipida de adormit copiii.
Eu acest sentiment nu l-am dorit,
Îl consideram un elogiu adus nebuniei.

Credeam că voi scăpa nevătămat,
Că voi putea ocoli aceasta sclavie.
Dar iată că totuși m-am înșelat,
Căci soarta-i dotată cu ironie.

Credeam că nu voi avea niciodată
Senzația că sunt inferior.
Speram că îmi voi trăi viața toată
Crezând în mine și-n viitor.
Dar când Te-am văzut, credința goală
S-a spulberat într-o secunda.
Am văzut în iubire o chestiune normală,
De care viața zilnic abundă.

Cerul atunci mi s-a părut îngust
Și-n viață am găsit durere.
Păcatul primordial mi s-a părut just
Și-am presimțit o decădere.