Fetița mea

Eu cred în Dumnezeu când mă strigi: “tata!”
Și tata, obosit, bolnav, se scoală,
Ca o relicvă vie dintr-o școală,
Să-și mai ajute, încă-odată, fata –

Și nici nu vede bine, nici nu știe
La noua întrebare să răspundă –
Și-ar vrea și în grădină să se-ascundă,
Și călăuză-n lume, să îi fie –

Așa se luptă nervii goi, în mine –
Copilului să-i dea o mângâiere –
Dar nu mai am răbdare și putere,
Fetițo, să-ți răspund, cum se cuvine–

Și vine clipa-n care “tata!” vei striga -
Demult îți voi fi dat ce nu mai sunt -
Dar chiar și prelungire de pământ,
Tot te voi sprijini, fetița mea…

29 noiembrie 2007