Ah, ce grabire-o arde pe biata beizadea, ce aprigă durere,
ce frământări lăuntre se-ntind prelung, în chipu-i ca de ceară,
cum ar putea să-i spuna, duducii celei dragi, ca pentru el să piară,
odat’ cu el, de dragul lui năprasnic, să-si treacă peste vrere?

Cum ar putea s-o roage, s-o-nduplece s-accepte, îndat’ să-i dea
amorul, lui, ce-l arde, făr’ galbeni, slugi, atlazuri
și chiar fără rădvan, s-ajungă-n’dat la el, plină de har și nuri,
(așa gândea, din patu-i, lungit peste mătăsuri, prea-nalta beizadea)

Frumoasa chiralină o vede lângă el, o simte între palme,
cu degete vibrând îi mângâie corsajul, dantela veșmântând-o,
se-nchipuie cu ea șireturi deznodând, în visu-i dezbrăcând-o,
de capse, cheutori și alte legături, din museline calme.

De-atât efort și zbucium, trezit din reverii, căzu pe loc din pat
și ușurat oftă, din ghearele mătăsii era pe veci scăpat.