În blânda profunzime a întunericului
a murit un trăznet învelit în furtună;
fântâna și nucul înalt opresc pașii uimiți
care caută un roi de zâmbete prin umbre.

Am vrut să-mi vindec nostalgia călătoare,
prefață mereu prelungită de pânza vremii
și-am vrut să schimb frunzele uscate cu petale
odihnite în parfumuri de melancolie.

Privesc muchia colinei ce pare un arcuș
așezat sub soarele care este o vioară,
ce cântă briza de mângâiere a clopotului
pentru un înger sfânt, autorul unei cărări.

Universul l-am avut icoană, pentru care
am aprins mereu lumânările toamnei mele,
iar când o privighetoare cântă înserarea,
din versul meu rămâne o undă de suspin,
atunci, acum, sau poate niciodată.