Smoala din cer îmi apasă umerii grei ochiul devine
pe timp ce trece mai obscur și inert în grota osului
fragmente din buzele tale ceruite
cad peste pieptul meu fierbinte topindu-se
nu pot iubi fără inimă e ca și cum mi-aș căuta
umbra propiei morți prin danele deșertului


ți-aș cere să mă strigi în vântul ce bate dinspre est
ca firele părului meu rebel să te poată prindă
dar tu nu mai poți ai devenit deja
obiectul unui muzeu al corpurilor din ceară


nu deosebești un sărut de o lacrimă prinsă-n colțul genelor
și la culorile curcubeului născut din ploaia privirilor noastre
ești acum rece și alunecoasă


dar nu te speria nu am să te părăsesc o să iau o pătură de la tine
să-mi pot înfășura plasma trupului meu obosit
și te voi aștepta în culori până va veni clipa prielnică
ca eu să mă pot topi în tine.