niște cărări mi-au rămas pe un munte
câteva fulgere într-un rucsac de școală
un râu ce curge domol către vest
învățând mereu să moară pe altă limbă
nu mai am pe nimeni în țară
un șir de castani înalți care mi-au păzit copilăria
o curte interioară în care iarna se aud colinde
și uneori peste an vocea ta strigându-mă pe nume

nu mai am pe nimeni în țară