degeaba ridici puțin cerul ca să nu mă împiedic de nemărginire
la plus infinit e un poet fericit.
aici, noi ne roadem chitanțele cu toate indexările la zi.
ne bucurăm de căldura de la calorifer
de eficiența izolărilor noastre
ce bine ce bine ce fericire
suntem deasupra suntem teferi


și lumea ne salută din mers


avem câteva griji. deci, suntem reali.
timpul ne e ocupat de lucruri de mașini de spălat
și de tocat carnea domestică




în subsoluri ni se explică unde ne este locul din rai
cum intrăm în posesie
și care sunt condițiile nemuririi. tu îmi subliniezi sufletul cu roșu
dar cuvântul mi se pare greu și prea încărcat de valențe
știi, sufletul meu e surprinzător de fragil
mi se pare nepotrivit să-l subliniez
sau chiar să-l rostesc printe alți termeni pământeni





noaptea printre metafore totul ni se pare posibil

mă simt ca o floare de colț care te mușcă de călcâi
îmi frâng viața sub vulnerabilitatea ta minunată
mă înfășori în ultima ta respirație
eu știu că mori în mine atunci
necondiționat
știind prea bine că raiul e locul din călcâiul tău vulnerabil