EUTOPIA

lui Mihai Eminescu



Moto: “Iubesc acest popor bun , blând, omenos, pe spatele căruia diplomații croiesc charte și răzbele, zugrăvesc împărății, despre care lui nici prin gând nu-i trece. Iubesc acest popor care geme sub măreția tuturor palatelor de gheață pe care i le așezăm pe umeri.”

“Oamenii învățați, dar fără talent propriu, mi-i închipuiesc ca o sală întunecată, cu o ușă de intrare, și una de ieșire; ideile străine intră pe o ușă, trec prin întunericul sălii, și ies prin cealaltă, indiferente, sigure, și reci. Capul unui om de talent este ca o sală luminată, cu pereți, și oglinzi.”

“Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar.” (Mihai Eminescu)


A fost odată un om care trăia în oglinzi.
Tablouri de litere. Cu stele de frig. Încălzite sub grinzi.
Trecea peste praguri de case, colindând, lumânare cu lumânare;
Puțini îl vedeau. Văzătorii erau orbi din născare,
Întrebăndu-l din lacrima universală: pentru ce ne colinzi,
Trecătorule prin trecătoare ?


A fost odată un om care scria mai departe.
Puțini îl citeau. Tot mai impari, îl studiau după moarte.
A fost, din carte în carte, de toate:
Tei, îndrăgostit, șobolan. Sau luceafăr.
Prea bătrân, ori prea tânăr.
Prea cald, ori prea rece.
Niciodată întreg la sufăr.
Mioritic astral, ca o floare de nufăr
Pe un lac sideral
De cireșe.


Atâtea cuvinte, ieșite să ceară cuvânt
Pietrelor de morminte.


El scria cu cei care îl înșelau.
Scria cu Alfa și Omega, și cerșetorii din Au !
Care nu existau.


Și pentru că toți era frumos să poarte, măcar, numele, mic,
El repeta mereu: Trăiește, trăiește, trăiește !
Și orbii nu înțelegeau
De ce
Cuvintele Lui
Răsăreau în întunericul Lumii
Ca lumina
Din falangele unui grămătic.





16 ianuarie 2001- 14 ianuarie 2008