Cu ochi închiși aș nimeri cărarea.
Străjeri trufași de arbori scriu conturul
Înaltului ce-a despicat azurul
Și mi-a-nvelit în straie verzi visarea.

Mă plec mereu să-i potrivesc condurul
Pădurii-n care-mi fac ades intrarea
Iar ea îmi dă mărinimos iertarea
Strângând în jurul patimilor șnurul.

Cetatea-și suie ziduri în tăcere
Să le măsor cu pasu-n dimineți.
Potecile sunt sângerânde-artere

Pe care calcă-nfrigurați drumeți.
Brașovul vechi, trezit de-o adiere,
Azvârle-n trupul muntelui săgeți.