Stătea comod în fotoliu,
cu picioarele-i lungi ca două crengi
încântător arborate,
cu degetele mâinilor ca niște frunze
zbătându-se nervos,
în setea lor de spațiu...
Surâsu-i blând
îmi învăluia ființa...
Chipu-i devenea mai estompat
la timida mea apropiere...
Așteptam să-mi spună ceva,
în timp ce ochii mei,
ca niște găleți dintr-o fântână,
se umpleau cu lacrimi.
Un tremur de fericire m-a cuprins,
și-am apăsat întrerupătorul veiozei.
Brusc, odaia s-a luminat.
Dincolo de fereastră
fulgerele brăzdau neîntrerupt cerul,
tunetele zguduiau pereții.
M-am lăsat vlăguită în fotoliu
simțind căldura-i rămasă...
Fusese doar o fantasmă.