ce mai faceți, doamnă? ați rămas la fel de frumoasă,
unde vă las?

la capătul lumii, prietene,
acolo unde toamnele nu mai găsesc drumul întoarcerii
acolo o să-mi fac o căsuță din vorbe dulci cu adevăruri amare
sub streșini,
așternut voi pune privirile voastre, tablouri mâinile voastre
dezbrăcându-mă-n gând

el mă privește pe furiș în oglindă,
de ce are femeia aceasta ochii așa de negri?
ca să învețe întunericul pe de rost,
îi răspunde oglinda

du-mă în centru, te rog,
toți visăm să ajungem odată în centru,
până atunci alergăm bezmetici pe marginea cercului
ca niște șoareci mecanici,
ne întoarcem de cu seară cheița să nu uităm să nu uităm să nu uităm
că trăim,
doamne ferește-ne de mai puțin de atât,

nu te grăbi, îi spun, vreau să mă uit pe fereastră,
ia uite câți oameni au îmbrăcat lumina pe dos
sau poate așa se vede dacă ții viața prea strâns lipită de tine
și ce mai faceți, doamnă? nu v-am mai văzut de o vreme…
așa e,
nici eu nu mă văd foarte des
am călătorit, îi răspund,
apoi am făcut cumpăna pe o inimă
am alunecat pe o alta
apoi pe o alta
pe urmă am căzut iarăși în inima lui,
între timp se umpluse ochi de cuvinte, toate albe ca oasele,
toate fragile ca un plâns strâns cu bărbăție în pumni,
du-mă în centru prietene, nu mă întreba nimic despre toamnă,
despre ploile ei, despre frunzele din privirile mele,
acolo o să-mi fac o căsuța de piatră
o căsuță de piatră
o căsuță de piatră

fără ferestre.