Cu unghia încarcerată-nlanțuri,
un loc de veci împresurat pe stâncile de fier,
se varsă-n lungi și grele zmalțuri,
ca un castan zidit spre nemurirea
vechiului mister.

Și timpu-și cerne glasul
și umbra pașilor îngălbenită de mister,
îmbracă straie-acoperite de un aspru ger,
iar luna nu își mai răsfață zmalțul...

Și-n albul tulbure de-amurg,
învăluit în spintecata ceață,
se răspândesc luceferi și se scurg,
iar luna nu-și mai are loc de-atâta viață.

De-aceea-i aspră când tresare
din somnul adâncit în mii de valsuri
și în răsfăț își umple pasul,
ca un castan învăluit de ceasuri

Și clincotesc secundele pe gene,
pentru mormintele din astă lună
și focul stă de-și coasă lemne,
iar noi cu suflete cu tot,
ne-ncremenim
așa cum stau și-ncremenesc
castanii pe cunună,

Iar de ne-om logodi
în albul tulbure de-amurg,
cu pași învăluiți în spintecata ceață,
se răspândesc luceferi și se scurg,
iar luna nu-și mai are loc de-atâta viață...

Și de ne-ar fi inelul pulbere de vânt
și de va fi pământul
jeluit de norii care plâng
ne-om risipi așa cum este risipită
pasărea în vânt
și legănați de valurile vremii...