evantaiul îi cade lângă o frunză sedusă
de promisiunile singurătății
povestea abia șoptită se retrage
si mai mult în ea
când trebuie să își amintească
cum a călcat cândva
cu bărcile goale
apa lui Lethe
tulburându-i ființele

o văd și acum cum își dezbracă
privirea de uimire
halatul umbrit de norii aceștia trecători
îi acoperă și mai strâns nimfele
adâncite în sâni
ca buzele
speriate de laptele galactic

îi spun că ar trebui
să avem iar curajul
de a ne fugări prin vise
întrebându-ne
care este mai ușor
care mai greu

ea nu îmi răspunde nici acum
manușile dantelate
peste degetele subțiate de neliniște
i-au alunecat prea largi
transformând-o
într-o înconvoiată cariatidă
pe care se reazemă nechemată
povestea noastră