ucide-mă cu blândețe
fără să zdrobești vreun os
e suficient să lași în mine dragostea ta
norii în trepte
pe care soarele se rostogolește spre pântecul negru
nu voi ști, nu vei ști
când se va sfârși dansul și toate mărunțișurile
strânse pe fața de masă vor străluci difuz

nicio pierdere nu e prea mare
să nu putem croi din idolii sfărâmați un lanț
cu care să ne legăm de cerul din băltoace
când trupul devine abrupt
și hrana e o lumină ce trece prin noi

oamenii sunt prăpăstii pe lângă care pășim
cu ochii închiși

am căzut în tine demult și nu există ieșire

dar nimeni nu-și dorește ieșirea
când dă de Dumnezeu
înăuntru