În tăcere depănăm amintiri,
la o masă întinsă și servită
pentru sufletul tău.
La început - doar schimburi de priviri,
apoi o inimă rănită
confesându-se, ca să scape de rău!
Cu zâmbet pe tristele-i buze,
care încearcă să nu fie învinse
de teama ce-i scutură frunze
ce se vor măcar a fi prinse...

Chiar necunoscându-te prea bine,
te-am lăsat să le prinzi -
căderea să nu le fie-n zadar...
Preferam să le împart cu tine,
cu sufletul să le cuprinzi,
să-ncerci să le-nțelegi măcar!
Dar chiar le-ai înțeles,
se pare, chiar neașteptat de bine
pentru că, iată, o lacrimă am cules
cu privirea mea din genele-ți fine...


Mi-am simțit atunci tristețea
și chiar am văzut-o cât e de mare,
în ochii cu care mă oglindeai!
Dar... vai, privindu-ți tinerețea,
m-aÈ™ pune din nou pe picioare,
pentru tine - cea care ai
o tristețe în plus, de la tine!
Nu o înțeleg pe deplin ce-ar putea fi;
mă face să nu-mi fie deloc bine
și parcă nu te mai pot privi.

Am simțit durere în plus,
dar am încercat să ignor inexplicabilul,
retrăgându-mă în alte mici discuții.
De parca n-ar fi fost de ajuns,
iată că vine inevitabilul,
și încă mai caut soluții!
Pentru ce am visat, pentru ce am simțit...
...și-n minte-mi încolțește o-ntrebare
pe care mi-o pun azi la nesfârșit:
"Mai există ceva dincolo de nori, oare?!"

Poate acolo totul este gând...
Sau poate gândul nu mai este
așa ca aici perceput
și parcă, plângând,
îmi văd atunci sufletul,
ca-ntr-o poveste - condur de argint pierdut -
și înțeleg acum tot ce nu putusem
până aici, anume...
să-mi explic: ceea ce simțisem
însemna plecare-n altă lume...