Demult,cuvintele dormeau.
Ascunse,neștiute,tăceau.
Nu era cine să întrebe,
Despre minunile ce le cunoșteau.

Dar într-o zi un suflet sa născut,
Și ele nu au mai tăcut.
Acum nu era nevoie să tacă,
Acum senzori a-nceput să-și cată.

Se topeau pe vocea tinerilor,
Răsunau în eterul tăcerilor.
Uneori erau citite melodios,
Uneori rostite spre univers.

Uneori duceau-n culmi de fericire,
Uneori aruncau-n adîncuri reci,
Uneori vorbeau,să fie auzite,
Uneori speriau și erau prăfuite.

Uneori pur și simplu - înăbușite,
Frica,să se redea ceia ce se simte.
Uneori reduse pînă la tăcere,
Începeau lacrimi să cerne.

Uneori se dorea să fie împrăștiate,
Celor de alături să fie comunicate.
Uneori aduceau tristețe,
Din lipsa lor,de a se spune ce se simte.

Și era,doar liniște.

Uneori sufletul cuprindea,
Corpul încet murea,
Dar ele totuși vorbeau,
În locul nostru se-nălțau.

Pînă cînd,pe neștiute,s-au stins.
Așa cum descreșterea vieții sa-ntins.
Lăsînd o rană-n lăcrimată.
Cuvintele - o soartă nedumerită...

Și sîngerează,și plîng,și tac...
Vor mai vorbi vriodată???