Atâta galben că-mi scutură ochii
în lacrimi de floare, de soare și pânză
și atâta verde că-mi mângâie vena
în lacrimi de mătase de broască și frunză.

Durere? De ce?
De ce să nu fie
atâta durere când sunt o stafie,
când mâinile tale sunt ceață și ele
și plouă prin noi amândoi ca prin site
de tabla în care s-a tras cu regrete?
Îți plâng ca povestea:
Înșir-te mărgărite!

Atâta ploaie cât poate să curgă,
în luni de femeie nu-mi vine a crede
ce râuri de sare din gene se-aruncă
în șine de tren sub formă de buze
mușcate și reci și mirate și ele
cum plânge un nor, cum plânge tăcere
când se-aude o palmă:
Mâncare, muiere!

Atâta galben că-mi scutură ochii
în picături de soare când se lasă seara
întreb către umbra mâinii lui Nimeni
– Unde... unde mi-e primăvara?