dacă zilele goale sunt mai calme
sparte de apa în care spălăm gheare
alte corpuri străine
distruse de obiecte căzute
și-apoi
când se purifică atrocitățile într-un colț izolat
simțim că noi suntem o moștenire a altcuiva
rezervat
lovit de sărăcia minții

el nu știe că tot ce vorbim e un fel de cabală
un joc în care se mistifică
șirul de nenorociri străine de mușchiul
ce mișcă resortul
spre o groapă fără pază

nu e dispariție care să ne toarne
mai mult de un litru de sânge pe gât
ne întindem pe gresia caldă
disperarea e un cub găurit în mijloc
rostogolit de un copil
aproape mutilat
ne uităm foarte bine la el și ziua se umple

………………………………………

eu intru cu mâinile în pământ
am un semn la umeri, acolo trebuie să ajung
pământul acesta nu-l cunoști
e mai limpede
se șterge ușor de pe pantofi
de asta a fost acoperit de asfalt
ne-am fi dus în jos, ne-am fi dus în sus
dezamăgiți
am fi intrat în gâtlejul celui care
spune povestea

dar totul e real
poți atinge fără să muți nimic
un muzeu pe malul acestei mări
e fiecare poveste neînțeleasă
întinsă sub grăsimea minții
care minte, minte și ascunde la spate
altceva
mai deștept decât noi