Un marș funebru însoțește zarea
Și-un arlechin în negru se pierde în ciment;
O foaie de unghii smulse înroșește seara
Și-n gardul ruginit flutură un bilet.

Parada de negru încinge amurgul,
O umbră sihastră-și apasă pașii grei.
Oboiul de pe deal acoperă cuvântul,
Răsună în surdină părinților mei.

Le-am fluturat „adio!” din temnița cea neagră
Și-am aruncat spre neguri un zâmbet doar schițat.
Privesc cu nostalgie a umbrelor paradă...
Dorul se zbate încă în noapte cufundat.

Amurgul și-a pierdut privirea peste zări...
Din marșul negru se desprinde-o șoaptă;
Un cuvânt pierdut în marea de uitări...
Un sunet doborât de secera nedreaptă.

Pustiul cenușiu acoperă parada
Bătrânii obosiți își scutură trecutul,
Părinții nu mai văd cum se sfârșește strada
Iar noaptea nu mai pregetă să le-ofere sărutul.

În capăt un copil deschide poarta nopții.
Parada se oprește gemând, agonizând...
Pe mai încolo au liber de trecere doar morții.
În urmă mai rămâne doar umbra unui gând.