Întuneric sumbru cu umbre vagi,
Liniște oarbă de mormânt, de sidef,
Puncte de fericire, minuscule,
Răzlețe și îngropate adânc în piatră;
Sunetul mort al deznădejdii, risipit în neant,
Te-mpresoară pas de pas, îți intră în gând,
Clinchetul ușor al morții, strident, opac
Se aude fără glas, se răspândește și moare.
Doar o umbră se prelinge, filiformă,
Lung, gemând, și se agită fără să-i pese nimănui...
Mugetul se pierde în piatră, se transformă
Și se întoarce ucigând tot în jur.
Resturi negre de flori uscate, putrezind
Se împletesc în coroane plângătoare,
Se agață de mormintele de piatră rece,
Le sufocă fără șoapte.
Suflete moarte chinuiesc în infern
Privindu-și trupurile distruse de vreme,
Voiesc să se trezească, să fugă, să iasă,
Dar lanțuri invizibile, le țintuiesc în loc...
Stropi, pete de lumânări afumate
Întinse peste mormane de pământ
Fumegă alene spre cer
Iar întunericul bezmetic înghite lumina.