Îngerii sun supărați ca nu își pot arăta frumusețea,
Deși ar putea fi pe departe mai frumoși decât orice făptură,
Ei se sfătuiesc pentru a încerca să alunece din cer în jos pentru a se liniști și a mirosi aerul frumuseții…
De când s-au gândit prima oară la asta,
Nimeni nu a mai ajutat pe nimeni.
De parcă timpul bunelor maniere a stat pe loc.
Război.
Foamete.
Oameni închiși în sine.
Singurul înger, de fapt cel mai urât înger,
Se bate singur cu morile de îngeri.
Le spune zilnic că ei nu sunt frumoși decât pentru ei și nimeni altcineva,
Așa e firea lor,
Și în loc să se admire atât de mult,
Ar putea inventa o cale să ajute oamenii,
Că de asta sunt îngeri,
Să ajute.
Îngerii râd de el și fac glume pe seama lui.
Îi spun că e invidios și mai bine ar lua programare la cosmetician sau mai știu eu unde,
Că ei nu îl mai pot suporta așa și că îl vor alunga.
Cel urât se încăpățânează și nu îi ascultă,
Face plângeri.
Petiții.
Dar parcă nimeni nu îl bagă în seamă.
Pentru prima oară plânge,
Și coboară din cer,
Și plânge,
Și culoare i se schimbă în cea a ploi,
Și plânge,
Și ochii îi devin fulgere,
Și plouă, plouă, plouă.
Pământul se acoperă de apă,
40 de zile, 40 de nopți,
și nimeni nu scapă,
și el coboară, mai întâi pe pământ, și apoi mai jos,
și coboară,
nu mai plânge,
și el ia culoarea lavei,
ochii au coloarea pământului,
râde, și râde, și râde.
Nu îi mai pasă.
E singur și arde,
Și arde și arde…