respirăm
o dată de două ori
pe secol pe săptămână
îngropați în perna roasă-a vieții
rar clopotele:
o dată de două ori
pe-o duminică pe-o veșnicie

„și toate vocile
toate izvoarele și-au ridicat seninul înspre tine
crude săgeți mai crud arcul
craniul tău măsurat tremură
colindul limbilor spintecate vioara-deșertăciunii
în timpanele cui își pregătește otrava?
și frânghiile și pietrele cuptoarele roțile hămesitele fiare?
mai ai timp
nu-s respirate poemele - nu toate paharele umplute
mai ai timp
te-așteaptă
lumina spre a-ți înmulți lumina
fugi!”

vreau păzitor smintit de-tot-prevestitor
de-i adevăr că orbii spre moarte mă grăbesc
să văd
iubirea mea de pot s-o cântăresc
cu jalea și osânda lor

„și toate porțile și-au închis umbrele în spatele tău
din geamantanul zilei
pâinea roșie – colac de salvare
pe când eu aici ținându-ți inima în dinți”