Soarele rotund și palid se înneacă-n depărtare
Si împrăștie lumina care nu se pierde-n mare
Intr-o mie de nuanțe calde și nemuritoare -
Orizontul plin de viață, orizont plin de culoare.

Valurile reci din zare parcă vor sa îl atingă
Dar se lasă-ncet în mare, fac din trupul lor oglindă,
O oglindă fără margini în care se vede totul
Dar pe care niciodată el n-a învățat înnotul.

Doar natura care este melancolică și rece
Nu mai poate să anunțe decât că o să se înnece
Intr-o lume-n care timpul pare-se că s-a oprit
Si răbdarea e un lucru care lasă de dorit.

Cerul tace și ascultă; nu se-aprinde, nu răsună
Dar privește spre spre bătrân cum puterea și-o adună
Si se ține strâns de barcă pentru a găsi salvarea
Insă vântul mai puternic răscolește-ntruna marea.

Marea bântuie pe țărmuri fără griji și fără teamă
Si din trupul său albastru se cutremură și cheamă
Valurile fără suflet care nu cunosc iertarea
Insă ce-au iertat în viață dintre toate, numai marea…

Apele încet se-adună și potop pe mare-i parcă
Unde el cu disperare se cutremură în barcă;
Insă marea stăpânește peste apă, tot și toate
Si-l aruncă între valuri căci nu știe să înnoate.

Ochii tulburi fără viață nu mai au nici o scăpare
Căci alunecă pe-o rază și se pierd ușor în mare
Dar visează în tăcere un trup mic cu aripi albe
Care caută nostalgic în lumină să se scalde.

Iar bătrâna cu ochi limpezi se înalță-ncet la ceruri
Pe o rază de lumină strălucind în mii de feluri
Si regretă că bătrânul nu a vrut să o asculte
Si-a căzut pradă dorinței, versului și altor multe.

Un păcat ce se destramă în altele mici o sută
Otrăvește ființa toată și lumea din loc o mută
Dar a părăsi iubirea pentr-un vers de poezie
E păcatul care astfel se destramă într-o mie.

Astfel a greșit bătrânul căci a părăsit iubirea
Si-a văzut din toate numai rima sa și nemurirea
Si nu a știut că viața nu la infinit persistă;
Dacă dragoste nu e, nimic în lume nu există.

Peste raza de lumină ce străbate Universul
Totu-i mic și-i totuși mare, îl străbate numai versul
Cu-a lui inimă curată mare cât o amăgire
Care plânge căci poetul tot mai crede-n nemurire.

Lume fără de dorințe dar de unde vine totul-
Infinitul care astfel , ca lumina și înnotul,
Te conduce dar nu știe de ce poate fi în stare
Stând deasupra tuturor cu voință și răbdare.

Peste insula pustie dăinuiesc aceleași vânturi
Si-a rămas în continuare întuneric în adâncuri;
In văzduhul nesfârșit tot iubire se resimte
Căci nimic nu s-a schimbat, totul e ca înainte.

Luna albă și timidă se înneacă-n depărtare
Ca o amintire rece cu suflet pierdut în mare
Ce așteaptă-n lumea asta fără nume , fără neamuri
Doar o zi în care omul să nu aibe idealuri…”
[…]