Tot ce puteam să fac, era sa scriu cu drag
Ferindu-mi ochii de apus te așteptam în prag.
Cu tocul cel tocit, ca dintele-ți ciobit
Scriindu-ți poezii - așa te-am cucerit.

S-au stâns cu timpul multe, și se cerea un nume
Sub care toate, tainic, cu drag să se adune.
Și ai sugerat un nume: Poetica, ce artă!
Și mi-am ascuns acolo iubirea-mi cea curată.

Dar nu credeam blestemul ce i-a răpus pe toți,
Ca singur Eminescu - un geniu-ntre netoți
Torturat de singura-i amantă-n loialitate
Ce poartă astfel de nume ca singurătate!

Și-am așteptat mereu pe prag, în asfințit
Trecut-au însă ani, tu nu ai mai venit...
Papucii moi și gri, acum decolorați
Te-au asteptat și ei, să vii să îi încalți

Acum, sătul de așteptare, înrăit și acru
La poarta Urii am fost, și-am spart din nou lăcatul
Și am început să simt iar deznădejdea, frica,
Și-nsângerat de amintiri, am ars Poetica.