Zilele trec, precum leoaicele tolănite în soare,
căscând carnivor spre lunetă,
zvârcolindu-se în nisipul iute.
Stau, vânător fascinat,
privirea alungită mi-e singura pușcă,
mă hrănesc cu ospețele lor regale,
beau sângele cu ulcica de lut,
iar leii îmi ling gleznele,
mă recunosc ca pe un frate.
Sângele gazelei îmi pătrunde venele,
pielea mea capătă culoare aurie,
gleznele mi se subție,
în depărtare, iluzia îmi surâde morganatic,
limbile roșii mă netezesc cu frenezie,
ei mă cred puiul lor,
mă simt gazelă
roșu, roșu, mi-e sete de verde,
dacă destinul îmi dictează
să sfârșesc între colții unui leu bătrân,
nu voi fi eu excepția,
sub mine pământul tropotește,
înghit zările cu furie
după mine, escortă regală de carnasiere,
tot mai în urmă, mai în urmă,
pe frunte am coarne de aur,
de-a pururi logodit cu spaima,
cuceresc ghiolurile viclene înțesate de crocodili
Soarta mea e fuga
fuga regală, zbor planat,
în care mă reîntâlnesc cu mine însămi,
în care cunosc dragostea, ura și moartea
de-a pururi fanatică a fugii-
fuga întinsă, ușoară, în linie dreaptă,
coșmar fulgurant al leilor,
dezamăgire de-o clipă a crocodililor,
sunt duhul Fugii pe întinsele stepe,
năluca pâlpâitoare ce înșeală bătaia puștii…