QUO VADIS, HOMINE?


Demult Þi-am luat tot ce aveai de dat,
Dar ce aveam de dat, n-am dat o iotă,
Un strop de apă celui însetat,
Celui desculț, o talpă de ciubotă –

Nici însetați pe lume nu mai sunt,
Și nici desculți , iar s-avem loc de muncă
De cumpănit un bine pe pământ,
Nu am găsit, la Tine, vreo poruncă –

Așa se face că gonim hai-hui,
Pe unde unii spun că-Þi este voia,
Pe unde stai cu inima în cui,
Și ne asculți și voia, și nevoia –

Așa se face că ești de prisos,
Năframă pentru lacrimi și durere,
Și ești înmormântat până la os
Chiar și în psalmi pioși de înviere –

Așa se face că, de viu, în ziduri,
Îți facem locuință de istov,
Și împărțim din trupul Tău, în bliduri,
Ziua de mâine, la săraci, ca Iov –

Căci ce aveai de dat, ai dat, și dai,
Și ce avem de dat, e de rușine –
Tu ești în iad, și noi, trăim în rai,
Și pentru noi, se poate și mai bine…

3 mai 2008