nu m-am trezit niciodată zâmbind
am căscat leneș m-am întins poate m-am gândit la tine
arcuindu-ți brațele peste sufletul meu
dar atât

undeva știu că m-am regăsit mereu
printre hainele noastre rătăcite unele-ntr-altele
ca două parfumuri plutind în aerul dimineții
după ploaie
am ajuns ca două maluri
uneori atât de îndepărtate și străine
șoptindu-și veșnicii în care nimeni nu mai crede
doar trecătorii mai imprimă peste noi
pași goi și singuratici
amintindu-ne că existăm numai pentru le duce urmele mai departe
aș vrea să mă cunosc prin ochii tăi
prin nisipurile tale
să unesc pașii singuratici din tine cu cei care mă străbat
atât de ades

nu
refuz să cred că noi suntem doar două puncte
fără de care universul ar fi la fel
că prin noi pot străbate atâtea drepte dar nici măcar una care să ne unească
peste apa care e între noi va exista mereu un pod
și chiar de nu, sub apă vom fi mereu împreună
ținându-ne de mână și iubindu-ne
poate că suntem două maluri
poate că suntem plini de pașii altora de teama și prezența lor
dar între noi crește iubirea
și ne spală de trecerea lor