E atât de caldă mâna cu care mă mângâi
pe obraz. Mă rog, de asta se face ziua asta
vinovată, de oscilațiile la cald și de
răsturnarea umbrelor în cenușă.

Te pui să uzi iarba în ronduri, sfecla răpăie
frunzele vinete și curba greblei îmi alunecă
pe gleznă. Facem atâta zor ascons din
semințele pline: te pui să uzi încă o dată
pământul crăpat și privirea câmpului adună
curba pieptului meu.
Aici ne înghesuiam anii mici, și vocile lor
groase uitau fumul ierburilor, gălbui, cum
ara înăuntrul lor timpul micuț de care legau
odată, ca noi, inele de pir și zmei largi.

Dar nu asta ajunge la funiile norilor cu
care străbăteam satele pâna la sfărămicioase
ziduri de piatră și clei. Înăuntrul câmpului
pe care îl semănăm în fiecare primăvară,
asta, doar asta poate strânge în scoarța
pământului toate cuiburile noastre, asta
ticăie ușor în boarea ierburilor pe care
focul le înghite.