măsor întunericul cu pleoapele închise
îmi caut neuronul bolnav de tine
iar tu îmi spui că te încarci în lumină
cu umerii ridicați din iluzii
alerg să îmi pun sufletul în privirea-ți amorțită
degeaba
mă trezesc prăbușit în tine
mai măsor de doua trei ori și
mă strigi din umbra gândului
îmi umbli pe spate ca o nalucă
și mă lovești cu durerea plecării

las inima piatră cu piatră
să lumineze fruntea piticului așezat în genunchi
biruit de verdele elfilor îi slujește pe rând
fără să rostească de două ori
același nume
parcă își continuă viața
și întregește o făptură

doboară pădurea pin cu pin
o așează în brațele mele tot mai frumoasă
îi despletește părul din cenușa nopții
ridică de-o palmă cerul odată pe acolo
treceau doar visele unui uriaș
încarcate de pleoapele unei femei
mai lungă decât lumea cu o inimă

distanțele dintre fluturi se împart la nopți
și se adună în culori
când nu zboară timpul le înnoadă tăceri
și măsurăm greșit clipele