PESCARUL

Pescaru’ aruncă nada
Apoi se-așează-ncet pe iarbă
Și tacticos asteaptă
Trecând mâna prin barbă

Dupa un timp aruncă
O undiță în apă
O ține strâns în mână
Ca nu cumva să-i scape

Privește pluta mică
Ce tremură de zor
La adierea caldă
A vîntului ușor

O lacrimă se pierde
Prin barba lui prea deasă
Cînd gândul îl aduce
La pruncii de acasă

Se-ntoarce pe o parte
Căci corpu-i amorțise
Și de la multă muncă
Și de la multe vise

Nu speră la prea mult
Vrea doar ca să trăiască
Și să iși vadă fiii
Și să îmbătrânească

Mai ia puțină nadă
Și o aruncă-n vînt
Mișcarea-i fuse lină
Parc-o făcuse-n gînd

Oftează cu putere
Și se întoarce iar
Parcă ceva îl doare
Dar parcă în zadar

Nu speră la nimic
Și parcă nici n-ar vrea
Se lasă mîngâiat
De oboseala sa

Așează capul greu
Pe-o haină-mpăturită
În mînă ține strâns
Un colț murdar de pită

Adoarme fără știre
Și fără de voință
E mult prea obosit
Așa muri o ființă