tresare perdeaua dimineții albastre
între palmele atinse de picuri
plouate din șablonul ucis
de buzele uitate pe mine
verile trecute

cerne arcul sprâncenelor un trup
direct pe pieptul ars de zor
setea venită dintr-un cat
alunecă pe coapse
lăsându-mă gol

odihnește foamea umărului alb
jumătate întins în gol prezent
privești virgină fără haine
ploaia din gesturi
dorință devine

curge furtuna dăruită nimănui
trăită cu nimeni până ieri
a sosit un ultim vagon
pe tendonul de timp
dimineți albastre.