privesc în ochii tăi și-mi vin în minte
picioarele
pe care le-am văzut prin viața mea trecând
dar chipuri nu
sau poate că mi-au devenit străine
și am uitat cui semăn și de ce

nu(!) voi pleca și eu
am învățat
s-ascult măcrișul frunza cum își alungește
și din pământ să scot alune peste care iarna
și-a așternut omătul ca o mamă-n plus

pe ziduri hătuite umbre mușcă
din fiecare colț de casă
de copii
și nici o palmă nu se-arată-n stradă să îi pedepsească
pe cei mari totdeauna mulți și răi

de-aceea totul e rotund
veghez
să ieși din vis ca dintr-o scăldătoare
în care mâini amestecate de părinți
cu teamă apele au potrivit

și de aceea timpul meu e-un piepten
ce-așteaptă să-ți așeze zilele-n cosițe
promit
să fiu aici chiar de vor trece
și în sens invers lucruri fără chip