Semizeu ce risipești pe buze secretul fericirii depline,
Readuci în suflet liniștea,ucigand stăpânii furtunii;
Zeus ,Thor sau Indra tremură când aud notele tale line,
Mângâiate tainic de coardele firave ale sensibilității.

C-un glas lin,vrăjit,ce se-mpletește cu freamătul mării,
Arăti lumii-ntregi,floarea iubirii cea rară și nemuritoare;
Ce inflorește mai frumos sub rădăcina răutății;
Decât sub sărutul lunii cu cerul,când fulgerul moare.

Ca și subtilii crini ce fură aerul rece intr-o secundă;
Cântece dulci provoacă spasme inimii melancolice;
Când notele își sting sufletele sub mâna-ți tremurândă,
Dau naștere palidelor speranțe în tensiunea crescândă.

Când vibratiile vocii tale descriu bătăi de inimă ce-n mine mor,
Devii cel mai mare poet cu glas de trăsnet ce acoperă soarele;
Ce gâdilă nebunele stele,care fug de pe cearceaful norilor;
Ajungând în cântarea galaxiei,sufletu-mi se pierde de dor.

Ești tu,oare chiar melodia rătăcită a divinității?
Din eternul și infinitul univers,ce aplauzele muritorilor-aduni?
Ființa intrupată a binelui,ce îngerii o cântă libertății;
Doar tu,inimă pasională,sufletului tânguitor,vise îi torni…