A băut un pahar cu lapte de dimineață,
Și-a găurit limba, și-a stors ficatul,
Și-a băut propria bilă lingând machiajul Galateei…

Lasă-l să șadă în tăcere, nimicnicia îl mănâncă
Va împlini șaptezeci de ani,
Șaptezeci de ierni,
Șaptezeci de peri albi în capul unui boșorog
Pipa îi va crăpa buzele, vor ieși norișori roz
Vor intra cancere gri, se vor surmena hematiile.
Galateea nu a fost iubita lui. Nu.
Și-a dorit-o, i-a fost Pygmalion. Poate că nu.
I-a sculptat liniile coapselor. Dar nu.
Rănile Răstignitului în palmele ei. Nu, nu!
S-a îndrăgostit de o analfabetă, a cunoscut-o pe câmp
Într-un univers agrest a atins altă sculptură… Nu mai e Galateea.
Linii scorțoase, sub degete murdărie, pământ,
Chemarea telurică îl ademenește,
Se trezește!

E doar Simfonia a cincea, cântă javrele sub balcon,
Excrescențele materiei cenușii plâng de dorul mucegaiului din lapte,
Va fi dimineață în curând. Nu?