amețeală mare. Pe scînduri cresc dealuri.
pe dealuri cresc țepoase căpițe de fîn și alte detalii. E behăit.
e zvîrcolire de nori. Scame de lînă bătrînă, rămasă netoarsă, planează
în jurul statuilor. Ard sfere lăptoase pe jos.
tu ești deja îmbrăcată,
cu degete speriate îți alegi cărarea pe creștet,

între buze îți tot sugi agrafa
și un gust de metal ți se așterne coclit
peste umezeala sărutărilor de astă noapte.

eu nu mai știu unde mi-i patul,
patul meu rămuros, stil „mai am un singur dor”.
dau de scîndura asta incredibil de lungă, incredibil de simplă,
simplist-mlădioasă
care dacă a fost smulsă din trunchiul unui copac,
copacul acela trebuie să-și fi clătinat vîrful prin nori.

de-a lungul scîndurii face tumbe omul ce-și duce viața pe scînduri,
omul ce poartă lungi pleoape de mort, împiedicîndu-se-n ele.

amețeală mare, măi fato!
gustul agrafei ți se așterne rapid peste buze,
la fel de rapid ca răceala pleoapei așternute pe fața rudei ce trece
de față cu tine la morți. Pe dealuri ard haine, sub haine ard sori.