Nimeni nu-ți imputează plăcerile. Te regăsești aievea în nopțile lor afumate.
E frig, cuprul din suflet îți mocnește prelung, nu sunt nopțile lor
bricheta ta în care gazul să se fofileze pe scântei neaprinse.
Că se înclinau la bătaia vântului, că nimeni nu-i putea ține drepți
și că erau frumoși- e frig, zilele sunt cărămizi peste care se așază nordul,
zilele sunt banițe pentru cocoașa muncitorilor, zilele sunt căprui și uscate.
Se găsesc aievea în stârvul gâștelor care zboară către orașul cu automate de semințe.

Că nimeni nu-ți știe plăcerile și că nimeni nu-ți aude urechea cum se îndoaie
în movile, că nimeni nu-ți e aievea strângătoare la mijloc sau filtru la pielea mâncată de vânt,
că se întinde orașul gâștelor peste minele de sare și că nimeni nu-ți poartă nopțile și zilele,
e să te regăsești aievea în penuriile de castă, e să te regăsești în membranele
de plastic, e să te duci cu fruntea în foc, să iei scânteii umbra,
nimeni să nu-ți îndrăgească mai mult decât tine plăcerile.