Călătorii


Un prieten îmi scrie că se duce în paradis;
imaginile noastre despre acest ținut fabulos
sunt prea diferite
ca să ne putem da întâlnire pe aleile fluide
ale unui admirabil spațiu convergent – cioburi
ale unei oglinzi care vor reflecta întotdeauna
ultima imagine pe care o aveau înainte
de a se sfărâma în miliarde de fragmente
și a se prăbuși în subconștientul nostru,
în memoria noastră dezactivată,
de unde receptăm semnale fără corespondent
în limbajul simțurilor, metafore
care inhibă sensul realității;


paradisul are prețul pe care nu-l poți refuza;
prin aceasta nici unul din noi nu înțelege
unități monetare, ci inefabilul ciopârțit de cinici
și aruncat în coșul lucrurilor desuete;
iată de ce îți trebuie un dram de nebunie
ca să nu refuzi lucrurile devalorizate,
ca bătrânele LP-uri sau grațioasele gramofoane;


peste spații altădată clare,
o semantică imprecisă își întinde umbra
– crește și tinde
să cuprindă în noaptea ei
nostalgiile, solilocvii lăuntrice
care se repetă ineluctabil ca atacurile de epilepsie.

Despre acest superb refugiu vorbim în poemul de față,
fără de care zilnic în registrele ființei
am consemna un deficit capital
de ardere de sine și regăsire în toate zilele de pradă.