Pînă la moarte gîndul tău
are de străbătut o întindere albă.
Inapoia ta, în locurile unde ai îngenunchiat,
s-au aprins, cu de la ele putere, focuri.
Numeri focurile și taci. Comori ascunse
pîlpîie doar în vis.
Tu trebuie să înaintezi. Uneori
îndoiala te ispitește cu cîntecul ei de sirenă
și n-ai un rest de catarg de care să te legi,
o umbră de vînt să-ți îndeși în urechi.
Te sperii, simți în ceafă aceeași răsuflare. Neomenească.
Plutești, plutești...
Odată ajuns la capătul drumului,
ochii îți strălucesc aidoma picăturilor de rouă în soare,
în întîia dimineață a lumii.
Ești fericit.
Freamătă sufletul în tine– în afara ta,
animal care te-a însoțit pînă la sfîrșitul călătoriei
și acum nu știe: să te păstreze ori să te alunge.
Un sunet pur, al adîncului,
pîndește clipa cînd se va furișa
să se odihnească
înlăuntru-ți ca-ntr-o copcă făcută
în ghiața apei primordiale
de însăși mîna lui Dumnezeu
pentru o tainică lucrare a Sa.