Te cheamă femeia cu ochi albaștri extatici
să vii înspre nordul privirilor sale cu sănii și reni,
în igluul întors ca un țest după coacerea pâinii
în care își spală mâinile cu sufletul tău
printre oase prielnice spaimei.
Cum în copilărie umblai cu tălpile goale prin prundișul pâraielor,
Aceeași răceală i se prelinge pe chip ca o brumă.

Dar în sinea ta ești sudul păsărilor moarte
pe care îl predică inima fără zbor
poposind pe o legătură de stuf între dunele albe ale disperării.

Ca și cum din șirul culegătorilor de aer
cineva cade în genunchi și se rupe ca o banchiză-
Să-i lași un răgaz să plutească,
torentul pașilor enumerați să-și reverse asupra-i
ființa aceea grăbită,
jumătate cal, jumătate omidă cu coada de pește
care tropăie în timp ce se târăște,
calcă pe cuie și cioburi tăioase atunci când așteaptă,
care își strigă melcii pe numele singur ca pe dulăi.

Singurătatea ta este o boală care nu se lecuiește cu tinctură de foșnete:
Să nu mai atingi lucruri
când dintre buzele sparte se prelinge ca un filon setea
iar apa limpede este biciuită de ploi!
Trăiește printre ai tăi!
Unde să te duci?