Cu spirit creator, pornit spre a cunoaște,
Îmi văd gândurile reflectate-n ochi străini,
Și îmi adun în minte creații răsturnate,
Un amalgam haotic, încoronat cu spini.

Versul egocentric al sfârșitului de iarnă
Îmi îngheață rodul ramurii gândirii,
Muză nefastă, îmi dictezi poemul veșted iară,
Cu rimă degajând un iz al despărțirii.

De ură te adăpostești în mine, mă sufoci,
Și îmi întinzi perdea opacă la ferestre,
Lovit de întâmplare, sunt orb cu răni adânci,
Legat de greutatea ancorei terestre.

Măruntă e divinitatea văzută de aici,
Artificial, îmi încrustezi idei atee,
Apoi, în stăpâna indiferență te ridici,
Zâmbind seducătoare, te arăți femeie.

Miros de trandafiri îmi amorțește suflul,
Respirându-ți umbra, m-am rătăcit de soare,
Lucid mă mai mențin doar munții, marea, vântul,
Când se întrec cu tine, uniți în înserare.

Știință sau religie, pe cer Luna pictată,
Un vis al nemuririi gândirilor senine,
Toate sunt reduse la nimic, deodată,
Când tu, inhibitoare, mă desparți de mine.