Stai liniștit și privești cu stupoare
Cum realitatea te strivește și doare
Asemeni unui gândac fără nicio urmă de pudoare
Te târăști prin locuri triste pline de mâzgă
Doar că unul mai mare mereu te alungă
Din ce aveai, doar nimic e al tău
Începi să proclami adevărul drept călău
De-or plânge moașele ce te-au alăptat
Va fi pentru că ai facut un gest necugetat
Plictiselii inima subit ți-ai subjugat
Când sufletul ți-a murit de nepasare înecat
Iar capul negreșit resemnării ți l-ai închinat
Când idei bune mocneau și tu șirul le-ai pierdut...

Atunci ai abdicat!