se numește cea care știe unde se duc diminețile
acolo unde sunt mâini de zăpadă și bulgări de cuvinte pe buzele-i grăbite
când n-am să mai fiu copacul care se ține de pământ doar să fie verde

ecoul ei
este un om pe care nu mi l-a spus

se numește
cea care știe când am să închid ochii
să îmi fie foame de șoaptele ei din toamna târzie
unde apa curge în altă apă și lumina este de cer cu tălpi de nisip

teama ei
este teama mea

se numește cea care știe să caute acolo unde n-am ajuns
unde gândurile ei pot fi gândurile mele să nu ne spunem nimic
ne întoarcem unul în altul câte puțin
până când îmbrățisările noastre vor avea aceeași lungime de noi
când iese omul din om

ecoul ei
este un om pe care nu mi l-a spus