zeul era păgân
dar mai știu cum se numea
nu știu măcar din ce mitologie
poveste sau pantenon încătușat în timp
chema
zeul acela mi se pare că
știa pe toată lumea
de multă vreme
pe mine mă știa de pe vremea când
eram o dorință
un bob de mac o luminiță sau doar un strigăt
ascuțit

imi gâdila tălpile cu o pană de struț și
mai mereu râdea în hohote de neputința mea
știa de-atunci că nu pot să-i rezist
râdea

și pe măsură ce creșteam în loc să mă deștept
eu mă prosteam
și zeul meu râdea lăsându-mă
să îi aduc necontenit ofrande
de scrisorele parfumate și de suspine furișate
de lacrimi grele insomnii
ofrande scumpe dar deșarte

probabil chiar acum
cănd il visez cu toată amnezia mea
el râde nesimțit pe undeva
păcat că am uitat
de tot
de tot
cum se numește acum
cum se numea