privirea nu este decât o împietrire sub care tac tac
deschid sertare fac ordine dar limba tot amorțită rămâne
palmele ridică ecouri atingeri scurte

te-ai desprins de mult sau e doar un strat fin de praf
pe care nu îl șterg azi
când vii nu simți nu ești aici
o trecere o seară ca o cocoașă lovită cu sete
sub ea spatele drept liniștea zâmbetul

tac până se adună în pivniță toate sunetele
să rămâi măcar în memorie să avem morți separate
așa cum ne-au fost drumurile

nu îmi este frică de plutire de tâmpla în care se aud
fragmente din tine chemându-mă
balansul început-sfârșit în același scuar
în care râdeam de oamenii nesăbuiți
de înotul cu ochii deschiși

se întunecă și nu voi putea închide sertarele
nu am niciun obiect-al-tău
doar ecoul viu un scârțâit prelung de leagăn

prea multă vreme am strâns rugină