măreția omului este atât de vizibilă,
încât ea rezultă din însăși mizeria lui
(B. Pascal, Pensées, II, 8)


oare încotro mă îndrept
pe bulevardul încins în care oamenii trec unul pe lângă altul
fără să se cunoască
și singura formă de atracție
rămâne o înclinare insesizabilă a capului

mă gândesc cum fiecare dintre aceștia
ar putea să se ciocnească întâmplător de mine
și să mă cheme pe nume
în felul unui dumnezeu ce-și descoperă chipul

le sunt tot mai îndatorat
cu fiecare zbatere care îmi vorbește de tine
cum amintește copilul de mamă

am învățat să pierd și jocul e atât de frumos
încât numai un sacrificiu îl face să nu se termine
în intersecțiile în care așteptarea nu are preț
și hainele de piele alunecă de pe oase

dar nu mă îndrept nicăieri
pentru că Dumnezeu creează un spațiu inseparabil
din punctele de întoarcere

în general îndrăgostiții prelungesc
prin diverse tertipuri petrecerea împreună
pentru că nu vor să se elibereze
și văzul e un transplant de lumină
ce salvează corpul de culorile murdare
din paletele părăsite ale maeștrilor