Din orașul mare în care ești străin să pleci fără să privești înapoi!
Să uiți forfota vietăților cu sacoșe
Eviscerate de îngeri mecanici cu mâinile lungi ale regiilor naționale.
Aici oamenii sunt fluturi cu solzi pe care noii colecționari îi fixează în case.
Un fel de perdele care se zbat la vântul scumpirii.
Mocnesc în fotolii ca săculeții cu lavandă după parbrizele daciilor.
Atârnă de viață.
Cei drepți din rândul recruților nu plouă;
Făpturi vegetale lipite de ziduri,
Risipesc picăturile roșii cu gura închisă
Dar nu-și mai ridică privirile- șine de cale ferată.
Adorm pe tarabe cu ochii mijiți.
Coboară în somn ca într-o mină de sare.
Se închină lacătelor ca și când ar zbura niște chei prin văzduh
Și clinchetul le-ar tatua irișii cu spini auriți.
Atrași înăuntru, se trezesc
asemenea unor căluți de mare nepotcoviți într-o lume severă;
Degeaba se întinde sufletul ca o eșarfă să-i rețină:
Aici apa este pe val numai nisipul se scufundă.
Doar să bați la fereastră și un nor se despică.