Pe cer strălucește-un soare
cu putere tare, tare...
Iară jos, lângă copac
stă trântită lenea mare.
Munca,harnică cum e,
treaba singură și-o face
iar pe lene-o lasă-n pace.
Dar, văzând că nu-i de glumă
și că lenea nu mai vine
să muncească pentru pâine
se apropie' de ea
și îi zise cam așa:
- Hai, surată, nu mai sta
pune mâna pe cazma
și trage-o brazdă colea!
- Lasă, lasă, că e vreme,
(zise lenea cu glas moale)
că mai e până diseară,
nu vezi arșița că-i mare!
Cum poți tu ca să lucrezi
pe o astfel de căldură,
când eu simt că mă topesc
și când stau aici la umbră!
Munca o ruga mereu
Ca să vină,să se scoale,
dară lenea, lene mare,
puse coada pe spinare
și porni încet spre vale...
Când soarele scăpăta
și amurgul se lăsa,
pe cărarea dinspre râu
lenea agale venea
și tare se văicărea:
- Vai, ce obosită sunt,
c-am umblat ziua întreagă,
nu-mi mai simt spinarea toată!
Munca terminase treaba
și spre casă-ncet venea;
când o vede, ea se miră
și o-ntreabă:
- Ce-i cu tine măi, surată,
de te văicărești și cui?
Nici n-ai pus mâna pe treabă
doară te-ai plimbat hai-hui!
- Ce, tu crezi c-astă plimbare
pe care o fac mereu
nu este istovitoare?
- Dar, ce să mai zic
de mine, dragă lene,
dacă tu zici că ești tot obosită!
Bine, acum mergi de te plimbă,
'om vedea la urmă noi
cine-i mai folositoare:
eu, că lucrez ziua mare,
sau tu, că te plimbi mereu?