O frunză în jartiere de clorofilă
cazată în garsoniera unei crengi
s-a îndrăgostit de zefir
acesta i-a făcut cadou
un trusou țesut din fire de aer
și a invitat-o la o plimbare
cu mașina unui curent de aer ascendent
în palma frunzei era înscrisă caducitatea
pe când zefirul adia veșnic

o piatră ce suferea de calviție
s-a îndrăgostit de o groapă rotundă
cu sufletul – apă stătută
cu mâini de asfalt
și cu haine de nisip
s-a rugat de un copil
s-o așeze lângă iubită
s-au înveșmântat în cearceaful negru al asfințitului
și au făcut dragoste
extazul lor a fost curmat
de o mașină care i-a călcat

o veioză de pe noptiera camerei mele
s-a îndrăgostit de becul înșurubat
în carnea de sticlă
iubirea curgea în unde de lumină
m-a implorat să las becul aprins tot timpul
fericirea a ținut până când becul s-a ars
disperată, a căzut de pe noptieră
și s-a spart

umbra personală ce colinda noaptea orașul
travestită într-un coșmar bețiv
amețit de alcoolul gândurilor inapte
să facă armata concretului
bolnave de absurd
umbra – strigoi proiectat ziua perpendicular pe axa corpului –
s-a îndrăgostit de lună
și a conjurat-o să coboare pe pământ
luna și-a strecurat corpul
pe suprafața unui lac
exaltată, euforică, imprudentă
umbra a intrat în lac
și s-a înecat.